„Şi Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a spus: creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţil;şi stăpâniţi peste peştii mărilor, peste păsărilor cerului şi peste orice vieţuitoare care mişcăpe Pământ." geneza 1:28
În tradiţiile religioase care îmbrăţişează o divinitate masculină, Divinul este văzut ca o forţă care există în ceruri, departe de noi. în Vest, am ajuns să credem că, pentru a fi aproape de Dumnezeu, trebuie să muncim din greu la relaţia noastră cu El, rugându-ne şi sacrifi-cându-ne.
Simţim că trebuie să câştigăm dragostea şi atenţia Creatorului nostru, care ne-a aruncat afară din Paradis, pentru că am îndrăznit să mâncăm din pomul cunoaşterii binelui şi răului. După povestea străveche, trebuia să rămânem ca nişte copii - dar, gustând din fructul pe care Dumnezeu ni-l interzisese, ne-am demonstrat independenţa, l-am trezit mânia şi ne-am condamnat singuri să ducem o viaţă de muncă grea şi nefericire, uşurată numai de graţia lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, în teologiile mai vechi, feminine, nu eram niciodată aruncaţi afară din Grădină, sau separaţi de Dumnezeu. (De exemplu, aborigenii australieni nu au fost scoşi afară din Eden, şi nici africanii sub-saharieni sau indienii americani). în schimb, ni se oferea Grădina, pentru a fi administratorii şi îngrijitorii ei. Potrivit acestor credinţe, Divinul îşi pune forţa Lui vitală în seminţele pe care le plantăm în pământul bogat şi fertil. Noi exprimăm acel potenţial, extinzându-ne odată cu Divinitatea, atunci când purtăm fructul care hrăneşte întreaga omenire. Laika, cei care îmbrăţişează acea teologie veche, feminină, ar spune: „Suntem aici, nu numai pentru a creştem porumb, ci şi ca să creştem zei". Cu alte cuvinte, participăm efectiv, împreună cu Divinul, în co-crearea universului nostru. Recunoaştem că totul în lumea noastră este sac"
Fragment din cartea "Cele patru introspecţii" de Alberto Villoldo Ph.D. Leia Mais…
